Capitalul autohton aspira la faramituri

Raspunsurile au fost cu atat mai semnificative cu cat, fiind facute in nume propriu, n-au suferit “alterarile” din cazul in care ar fi fost exprimate prin intermediul unor organizatii patronale, ce, in mod obiectiv, trebuie sa tina cont de unele responsabilitati mai generale derivand din contextual macroeconomic.

Nu intram in toate amanuntele, rezumandu-ne a prelua concluziile din titrarea facuta primului rand de raspunsuri de catre ziarul cu pricina: “Reduceti dobanzile, garantati platile si relansati consumul!”

Aceste concluzii sunt dramatice. Cu toata parerea de rau, oamenii de afaceri romani au ajuns deja la asfintit fara sa fi fost vreodata la rasarit.

Apar resemnati in conditia lor second hand in propria tara, nici prin gand nu le trece sa priveasca la un orizont dincolo de propriile bombeuri si cer de la statul roman faramituri si numai faramituri, pe care acesta, complet dedicat sau fortat sa se comporte complet dedicat capitalului strain, nu ii va lasa sa le ciuguleasca.

Nimic mai semnificativ in toate aceste directii decat faptul ca, prin raspunsurile lor, oamenii de afaceri romani aspira la perioada pe care doar ca identificare cronologica o putem numi “perioada Tariceanu”!

Este vorba de cea mai grava perioada din istoria postcomunista a Romaniei, la a carei gravitate o contributie majora a avut desigur echipa Tariceanu – Vosganian. Marea intrebare este daca nu cumva raul care vine mult mai de departe, nu s-ar fi produs si fara aceasta echipa, sau cu oricare alta echipa la carma.

A fost perioada celei mai amagitoare cresteri economice, cu repercusiuni incalculabile pe termen lung, mai ales prin irecuperabilitatea lor. A fost perioada in care consumul a pierdut orice legatura cu productia, in care importurile, in nicio balansare cu exporturile, au scapat complet caii, iar deficitul extern a iesit cu totul din decor.

A fost perioada in care Romania s-a ales cu mereu mai multe hipermarketuri, dar a ramas fara fabrici, si cu mereu mai multe masini, dar fara sosele. Mai pe scurt, un castel de nisip, o dezarticulare fara egal, in urma careia este greu de acordat atributul de economie castelului de nisip din Romania.

Este vorba de tot atatea vulnerabilitati extreme cu care Romania a fost nevoita sa intre a infrunta marea criza economica si financiara mondiala care va face parcea-parcea castelul de nisip de aici. Sunt toate vulnerabilitatile create de revagiile facute de expansiunea de un anumit tip a firmelor straine (banci si companii nebancare), dar care, in mod paradoxal, sunt acum invocate de suratele acestor firme – agentiile internationale de rating – spre a depuncta Romania.

Este perioada in care capitalul autohton a fost complet scos din joc din axa majora si din toate maruntaiele importante ale economiei. Este curios de aceea ca oamenii de afaceri romani o privesc cu nostalgie! Si o fac probabil pentru ca, in frenezia creditarii si expansiunii capitalului strain, i-au mai cazut acestuia cateva faramituri de la gura pe care le-a cules capitalul autohton, care a ajuns sa se multumeasca in tara lui cu mai nimic.

Sunt mii de motive pentru care oamenii de afaceri romani ar trebui sa huleasca “perioada Tariceanu”, si nu sa tanjeasca dupa ea.

Dar doua sunt de baza! In aceasta perioada s-a instaurat un consum fara noima, fara fundament, cu totul si cu totul artificial, care constituie un handicap imens nu doar pentru dezvoltarea tarii in general, ci cu atat mai mult pentru perioada de criza care a urmat. Romania, orice ar dori, nu poate sa lupte acum impotriva recesiunii cu ajutorul revigorarii consumului, pentru ca sufera deja de supraconsum si nici sa incerce vreo stimulare a acestuia n-ar avea cum pentru ca ii lipseste finantarea.

Asa ca, desi oamenii de afaceri romani, de fapt aceia dintre ei care erau importatori, s-au ales si ei cu ceva in perioada expansiunii consumului, asteapta degeaba acum stimularea acestuia, caci asa ceva este absolut imposibil macroeconomic.

Al doilea motiv este in relatie cu datoria externa ce trece in contul Romaniei. In perioada cu pricina, aceasta a crescut cu 50 miliarde euro, dar fara ca statul, populatia si firmele romanesti sa se fi imprumutat serios in strainatate. Respectiva suma reprezinta datorii angajate in strainatate de catre firmele straine din Romania (banci si societati nebancare).

Aceste datorii externe au fost de fapt invocate ca reprezentand motivatia pentru care statul roman a fost pus sa se imprumute extern cu 20 miliarde euro. Imprumut de care va beneficia ca finantare capitalul strain, dar care va fi platit de contribuabilul roman, inclusiv deci de capitalul autohton.

Nu trebuie sa fii economist sa constati ca, de voie de nevoie, tot ceea ce se face la nivelul statului roman – sau poate mai degraba spus, tot ceea ce este obligat extern sa faca statul roman – este doar in favoarea capitalului strain. Criza era o ocazie ca statul roman sa coopereze cu capitalul autohton nu numai pentru a scoate economia din criza, ci si pentru a asigura un viitor macar in parte romanesc, si doar strain, unei economii care se gaseste totusi pe un teritoriu romanesc.

Capitalul autohton trebuie sa fie mult mai pretentios, nu sa ceara doar credite si garantii de plati.

Capitalul autohton are dreptul la o cooperare mult mai substantiala din partea statului roman, daca nu la o favorizare (si de ce nu?!), macar nu la o defavorizare in fata capitalului strain. Cel putin in baza faptului ca este principalul angajator (mai mare si decat statul) al fortei de munca din Romania.

Oricum, nu un angajator derizoriu precum capitalul strain. Daca nu primeste aceasta cooperare, capitalul autohton este perfect indrituit sa recurga la orice mijloace, inclusiv la greva fiscala, pana cand statul roman isi va schimba atitudinea.

Analiza de Ilie Serbanescu